Amigdalina reprezinta o glicozida separata initial din semintele copacului Prunus dulcis, sub forma amara.
De la inceputul anilor 1950, amigdalina, dar si o forma modificata, laetril, sau vitamina B17, au fost precizate ca fiind benefice in tratarea cancerului. Acestea sunt daunatoare atunci cand sunt administrate pe cale orala, putand fi letale daca sunt dozate pe aceasta cale in cantitati mari, datorita enzimelor (glucozidaza, care este prezenta in intestinul subtire).
Amigdalina rezulta din migdale, macadamia, mei si hrisca. Exista peste 1200 de plante care au nitrilozide, in deosebi in seminte.
Miezul samburelui de caisa prezinta cea mai mare cantitate de amigdalina si partea dura exterioara a samburelui protejeaza partea centrala a miezului de deshidratare. Acest miez mai prezinta in compozitie si beta-glucozidaza. Cand amigdalina si beta-glucozidaza ajung in contact cu apa rezulta descompunerea gradata a amigdalinei.
Sunt si alte alimente care produc in organism amigdalina precum porumbul, meiul, sorgul, ierburile, semintele de in si migdalele amare. La bolnavii cu cancer, carora li s-a administrat amigdalina pe cale intravenoasa (4,5 gr/m2, echivalent cu circa 2gr/70kg) si oral (500 mg), li s-au stabilit concentratiile de amigdalina din urina si din plasma, concentratia globala de acid cianhidric din sange si concentratiile de tiocianat din urina si din ser.
Dupã administrarea pe cale intravenoasa, s-au putut observa concentratii din substanta initiala de 1,401µg/ml, fara nici o crestere a concentratiilor de acid cianhidric la nivelul plasmei si a tiocianatului la nivelul serului. Dupa administrarea pe cale orala de amigdalina, concentratiile din substanta initiala in plasma au fost mai joase, cu valoarea de vârf de 525ng/ml. Concentratiile de acid cianhidric în sânge au crescut la 2,1µg/ml. Concentratiile de tiocianat nu au crescut timp de mai multe zile, stabilizându-se la 38µg/ml de ser. Concentratiile de acid cianhidric au crescut in cazul pacientilor care au utilizat migdale pe cale orala, comparativ cu valorile obtinute dupa administrarea strict orala doar a amigdalinei.
Toxicitatea amigdalinei a putut fi vazuta la câini, hrãnindu-i cu amigdalina si cu o pasta din migdale dulci (migdalele dulci contin beta-glucozide si nitrilazã, dar nu contin glucozide cianogenice).
Toxicitatea a fost asupra formarii acidului cianhidric. De altfel, la sobolani au putut fi vazute concentratii cmari de acid cianhidric in sange, prezentate de simptome de intoxicare, dupã dozarea de amigdalina pe cale orala.
Acest tip de tratament este benefic pentru indepartarea celulelor canceroase si totodata ajuta la intarirea sistemului imunitar. Dar, totodata nu prezinta substantele nutritive eficiente in rezolvarea celulelor necanceroase (prezenta acidului lactic la nivelul acestor celule), produse de catre cancer, probleme datorate iradierii, chimioterapiei.
