DISTRIBUIȚI

Dacă cauţi pe Google „cât de rele sunt femeile?” o să găseşti cel puţin 3 sau 4 articole în funcţie de zodie. Ce nu spune articolul este că cele cu care suntem cele mai rele sunt celelalte femei.  Şi întrebarea care apare în  mod automat este „de ce?”

Unul dintre răspunsuri ar fi competiţia combinată cu penuria.  Suntem oricând gata să fim una la gâtul celeilalte pentru că suntem convinse că doar aşa putem obţine ceea ce ne dorim. La urma urmei, credem noi, nu sunt destule slujbe, destui bani, destul respect, destulă fericire, destulă iubire pentru noi toate. Aşa că ne simţim forţate să ne dăm coate, să ne călcăm una pe alta în picioare pentru a ajunge la acea rezervă limitată de fericire. Degeaba spune bunica că fiecare sac are peticul lui, când vezi că eşti singură şi peticul tău  nu e nicăieri la orizont ţi se cam duce răbdarea şi începi să scoţi gheruţele de pisică la fel ca restul femeilor.

Un articol recent punea întrebarea de ce nu sunt femeile fericite într-o lume a tuturor posibilităţilor şi a libertăţii absolute. Răspunsul e unul destul de simplu şi logic: ne condiţionăm singure fericirea. Împlinirea şi fericirea înseamnă îndeplinirea unui set de condiţii:

  1. Trebuie să mă mărit
  2. Trebuie să am o carieră
  3. Trebuie să am copii
  4. Trebuie să fac toate astea şi să arăt bine în acelaşi timp( să fac exerciţii, să mănânc bine, să port hainele adecvate, să am o casă curată şi îngrijită)

Mişcarea feministă a redefinit ce înseamnă să fii femeie, şi mai alea ce înseamnă să fii o femeie împlinită. Motivul mişcării: femeile se simţeau sufocate sub presiunea aşteptărilor. În ziua de azi situaţia este exact aceeaşi: ne sufocăm sub un set de reguli. Dar în mod ironic, nu mai vorbim de un set de reguli impus de societate, ci de un set impus de noi însene.  Şi dacă înainte „duşmanul” era bărbatul care ne ţinea la cratiţă şi ne îngrădea libertatea, acum duşmanul sunt celelalte femei.

Noi, femeile, noi între noi, suntem consiliul de supraveghere al condiţiei feminine. Ne judecăm una pe alta şi ne comparăm realizările într-o încercare disperată de a fi mai bune decât celelalte.

„ Sunt mai frumoasă? Sunt mai deşteaptă? Câştig mai mult decât ea? Am copii mai talentaţi? Am un bărbat mai frumos lângă mine?”, etc, etc.Cumva, în lupta de a deveni egale bărbaţilor ne-am pierdut empatia pentru surorile noastre. Suferinţa şi durerea unei alte femei nu ne mai mişcă atâta timp cât suntem sigure pe victoria noastră, atâta timp cât e preţul plătit pentru a fi în vârf. Am vrut să fim egale lor dar nu am făcut-o folosindu-ne de armele noastre ci încercând să devenim asemeni lor.

Şi totul se rezumă la ideea de lupta… Pentru că nu e niciodată de ajuns pentru toate. Sau poate că e, dar noi nu putem să vedem asta. Dacă am avea curajul să facem lucrurile altfel, să gândim altfel, oare ce s-ar întâmpla? Dacă în loc să o zgâriem pe faţă pe femeia care îi zâmbeşte dulce iubitului de la cealaltă masă, am ieşi cu ea la cafea şi am cunoaşte-o oare ce s-ar întâmplă? Dacă aş sta cinci minute de vorba cu rivală mea la promovare oare aş mai urî-o?  Dacă aş întreba-o pe femeia care învârte toţi bărbaţii pe degete cum de îi iese oare aş mai invidia-o?

Bineînţeles că nu toate facem asta, dar majoritatea dintre noi păstrăm o atitudine diplomatică, o amabilitate englezească, specifică demnităţii doamnelor,  faţă de surorile noastre când de fapt căutăm slăbiciuni şi defecte, puncte slabe pentru a ne distruge unele pe altele.  Şi uităm… Uităm că cea mai puternică armă a femeii e iubirea şi compasiunea. Când ţi-ai îmbrăţişat ultima dată o colegă de muncă? Când ai încurajat ultima dată o străină abătută? Când i-ai spus ultima dată unei alte femei că poate mai mult? Când i-ai spus ultima dată femeii de pe scaunul din autobuz că e frumoasă sau că îţi place bluza ei?

 

 

Autor: Georgiana-Nicoleta Timofte

Comentariii